Despre bullying si alti demoni

Despre bullying s-a tot discutat si rasdicutat. Am mai pomenit si eu despre el, dar foarte rar si fara prea multe detalii. De ce? Nici nu stiu exact. Probabil pentru ca urasc sa ma simt o victima.

Bullyingul este o forma de hartuire, agresiva si constanta, venita din partea uneia sau a mai multor persoane, la scoala, la munca sau in diverse medii.

Eu am avut parte de el in clasele V-VIII. In clasele mici eram prea mici si eram imbracati toti la fel, uniforma fiind obligatorie.

Dupa clasa a cincea, anumite fete din clasa mea au simtit nevoia sa se imbrace mai tipator, iar celelalte au simtit nevoia sa urmeze tendintele stabilite de ele.

Practic, exista toapa sefa, un fel de diva, fata cea mai populara de care ascultau toti. Si mai existau inca 7-8 toape pe langa ea, atent alese de catre ea, sa nu o faca de ras. Nu oricine putea intra in gasca ei de toape celebre. Eu nu am putut si de aici a inceput bullyingul.

“Ce e, pitico, nu ajungi sa stergi tabla sus? De ce nu mai cresti si tu? De ce ai ramas asa mica?”

Asta era prima discrimare, pe baza de inaltime. Si pentru ca Dumnezeu nu avea de cine sa se amuze, dupa ce ca eram foarte mica de inaltime, mai eram si plata. Aratam exact ca un copil de clasa a treia, desi eu eram a cincea. Dezvoltarea mea a fost mai lenta si din cauza anumitor probleme de sanatate nedescoperite inca.

“Tu chiar crezi ca se uita X la tine, nu vezi ca nu ai nici tate, nici cur?”

Asta ca o extensie a discriminarii pe baza inaltimii.

Erau in acelasi an cu noi, dar la alta clasa, doi frati gemeni. Acum, sa ma ierte Dumnezeu, privind cu ochii de adult, mi se pare ca erau…nicicum. Dar atunci ni se pareau frumusei si erau populari. Cand treceau ei pe hol, toate fetele suspinau si salivau.

Si nu stiu cum am facut prostia sa ma confesez unei colege ca imi place de unul dintre gemeni. Probabil (nu probabil, sigur) eram foarte singura si simteam nevoia sa vorbesc cu cineva. Doua ore mai tarziu, vine la mine diva clasei, intamplator sau nu, ea fiind si iubita acelui baiat. Si mai ca nu m-a paruit acolo, in clasa. Ar fi putut sa o faca, ar fi avut acelasi efect ca vorbele ei taioase:

“Tu sa nu speri vreodata ca o sa se uite el la tine. Tu nu vezi in ce hal arati?” urmat de uitat la mine in sila.

Mergem la urmatorul criteriu de discriminare.

“Ti-ai luat si tu salopeta acum, cand a trecut moda! Esti penibila, mai bine nu iti mai luai.”

Da, stiau cuvinte mari divele clasei. Ma intreb de unde le-au invatat. In fine, povestea e asa: ele stabileau cand si cand cate o moda si restul fetelor erau obligate sa urmeze acea moda. Daca nu urmai moda, erai scursura societatii si tinta bullyingului.

Doar ca, vedeti voi, pe mine m-a crescut doar mama. Si mai avea inca un copil de intretinut, in afara de mine. Ne-a asigurat mereu haine noi si curate, mancare, rechizite si asa mai departe, dar nu avea bani de toate fitele cu care veneam eu de la scoala: salopeta de blugi, fusta lunga, bluza cu sclipici etc.

sursa: unsplash

Mi-am dorit foarte, foarte mult o salopeta. Am plans zile la rand dupa una. Si intr-un final, la salariu, mama mi-a luat. Eram atat de fericita si de mandra cand m-am imbracat cu ea si am mers la scoala!

Doar ca… trecuse moda. Si aparent, eram penibila ca mai port salopeta dupa ce a trecut moda ei.

Despre bullying si alti demoni

Intr-o zi, m-am imprietenit cu cateva colege. Stiam ca profita de mine, dar ma cheamau cand ieseau la plimbare sambata, ceea ce pentru mine era uau. Stiam ca nu imi sunt prietene adevarate, dar erau singurele fete din clasa care ieseau cu mine, deci acceptam orice imi faceau. Pana intr-o seara.

Mi-au zis ca un amic de al lor isi cauta iubita. Eram prin clasa a saptea, cred. Nu ma interesau real baietii, dar deja eram cam printre ultimele fete care nu aveau iubit si…na. Incercam sa ma integrez. Mi-au promis ca o sa imi faca cunostiinta cu el curand.

Seara, in timp ce mergeam spre casa, m-au prins din urma fetele respective. Mi-au zis ca ele erau cu baiatul ala cand am iesit din curtea scolii si m-au aratat lui, iar el a zis nu, ca nu ii place cum arat.

Cu asa “prieteni”…

Urmatorul motiv:

“Dar tu de ce nu ai tata?”

Ah, ce mi-ar fi placut sa le spun ca a murit! Dar le raspundeam de fiecare data cu aceeasi rabdare ca ai mei au divortat iar eu am ramas la mama. Era o “buba” sparta constant, colegii mei reamintindu-mi ca taica-miu a ales sa ma paraseasca. Adorabil. (insert emoji care vomita here)

In fine, a venit si sfarsitul clasei a opta. Si iata ca s-a intamplat: un baiat din clasa mi-a cerut prietenia. Era chiar cel mai popular baiat si intamplator mai era si foarte chipes.

Ce era in capul meu? Asta: sigur divele l-au pus sa se prefaca, sa simuleze ca ma place doar ca sa isi bata joc de mine. Iar atunci cand eu as fi spus ca da, vreau sa fiu prietena lui, el ar fi spus “Am glumit, doar nu credeai ca ma uit la tine.”

Mi-a fost frica sa spun da. Increderea mea era la pamant. Fusese infranta de 4 ani de bullying constant. Pana si eu credeam ca sunt urata, chiar daca natura se milostivise de mine si imi daduse unele forme.

Uitandu-ma inapoi acum, cu ochii de adult, baiatului aluia chiar ii placea de mine. Imi pot da seama din felul in care ma privea si se comporta in preajma mea. Dar sufletul meu distrus si calcat in picioare nu a putut sa vada asta, atunci.

A venit si examenul de capacitate si a trecut rapid. Abia asteptam sa termin scoala generala. Perspectiva ca voi scapa de colegii mei agresori era ca o salvare, venita dupa un lung calvar. Imi doream sa nu ii mai vad niciodata pe oamenii care m-au facut sa ma simt neimportanta, urata, saraca, neadaptata si care mi-au zdrobit inocenta si bucuria, bucata cu bucata, pana nu a mai ramas nimic.

Au inceput sa se stranga bani pentru banchet si am spus pas.

De ce sa ma duc la banchet? Sa stau pe o banca, ignorata de toata lumea? Sa mi se spuna ca nu stiu sa dansez? Ca m-am imbracat prost? Sa mi se reaminteasca de faptul ca nu merit nimic bun sau frumos? De ce as vrea sa petrec alaturi de oamenii care m-au facut sa imi doresc sa abandonez scoala, sau sa ma loveasca o masina, sau sa nu ma fi nascut? Merci, dar nu, merci.

Am decis sa nu ma duc la banchet, dar am fost totusi la premierea de final de an. Si cand am auzit-o pe sefa clasei recitand o poezie aleasa pentru clasa noastra, m-a busit plansul. Si am plans cu lacrimi si muci, cu tot corpul zguduindu-mi-se. Am plans toata durerea si amaraciunea pe care le-am trait in ultimii patru ani.

#bullying

Diriga m-a vazut si m-a luat in brate, iar pe langa ea au venit toti colegii. Si au inceput sa se roage de mine sa vin la banchet. Era pentru prima data cand divele ma rugau sa fac ceva. Cu multe indoilei in suflet, am acceptat.

Au fost cele mai frumoase clipe petrecute alaturi de colegii mei din scoala generala. A fost pentru prima data cand m-au privit ca pe o egala. Oare de ce nu au putut face asta mai devreme?

De ce nu m-au putut trata ca pe o fiinta umana? N-as sti sa spun.

Ma bucur totusi ca povestea asta s-a incheiat frumos. Am dansat si am cantat si am topait pana la 9 seara, cand a venit directoarea si ne-a dat afara.

Despre bullying si alti demoni

Astea nu au fost toate intamplarile cu colegele mele, nici pe departe. Daca m-as apuca sa povestesc tot, ar iesi probabil un roman.

Insa, e adevarat, pe unele le-am uitat voit, le-am ingropat undeva adanc, unde memoria mea constienta sa nu mai poata ajunge vreodata.

Cred ca pana acum am ezitat sa vorbesc despre asta si pentru ca mi s-a parut ca ce am patit eu e nimic fata de ce patesc altii.

Dar am realizat de curand ca nu e despre ce zice ori face o persoana, ci despre cum te face sa te simti. Iar eu m-am simtit umilita, speriata, vesnic amenintata, insuficienta si lista poate continuia.

Din fericire, in liceu am avut niste colegi super ok. Acolo nu a mai existat moda tinutelor, ci fiecare se imbraca cu ce avea. Nu a existat o diva, nici persoane mai populare decat altele.

A existat doar o sefa a clasei si aia am fost eu. 🙂

Am reusit sa trec peste si sa ii iert. I-am iertat chiar atunci, in ziua banchetuli, desi nu am reusit niciodata sa ii inteleg.

Nu am ramas cu traume prea mari. Prietenii care au stiut sa imi fie prieteni de-a lungul timpului m-au invatat sa am incredere in oameni si baietii care mi-au spus ca sunt frumoasa m-au facut sa inteleg ca nu sunt urata cu spume si nu am un handicap pentru ca sunt mica de inaltime.

Am ajuns un adult destul de echilibrat, dar uneori, pe un fond de stres si oboseala, daca simt ca cineva ma da la o parte, sunt din nou fetita de clasa a cincea care se simte mica, insignifianta si insuficienta.

Ma scutur bine de emotiile astea si imi reamintesc, eu mie, ca sunt apreciata, ca sunt cine mi-am dorit sa fiu, ca sunt bine cu mine. Si ca emotiile alea nu isi au locul in prezent.

Ele exista doar intr-un cosmar pe care l-am trait in clasele V-VIII.