Candva, demult de tot, eram pasionata de psihologie, mai ales de psihologia copilului. Am fost bona, am fost supraveghetor la un loc de joaca si imi doream ca dupa facultate sa lucrez cu copiii.
Insa viata m-a purtat spre ale drumuri si dupa ce am absolvit Psihologia, nu am profesat in domeniu. Cu toate asta, inca mai am acele notiuni pe care le-am invatat. Iar astazi vreau sa impartasesc o mica parte din ele.
Din pacate, vad la totul pasul in jurul meu expresii si comportamente ale parintilor, care lasa urme asupra copiilor. Ar fi multe expresii care nu au ce cauta in vocabularul unui parinte, pentru ca il ranesc pe copil si il fac sa se simta neimportant, dar ma voi limita la a face un top 3.
Plec si te las aici
Speram ca expresia asta sa apuna odata cu generatia parintilor nostri, dar din pacate nu a fost asa. Aud foarte des parinti de varsta mea spunand asta. Ba mai fac si cativa pasi, intorcand spatele copilului care nu vrea sa plece de la locul de joaca.
Dar pana la urma ce e asa rau? Doar il pacalesti putin, nu?
Ei bine, in primul rand, tu poate spui Plec si te las aici dar copilul intelege: mama poate sa dispara oricand, ma poate abandona, nu ma pot baza pe ea, imi va intoarce spatele cand am nevoie, nu sunt suficent de bun incat sa stea cu mine, nu merit sa imi stea alaturi etc.
In al doilea rand, nu va mai pacaliti copiii! Nici macar cand sunt mici. Pentru ca mai devreme sau mai tarziu vor intelege ca au fost mintiti, iar cand vor fi mai mari o sa va intrebati consternati de ce copilul nu a venit la voi cand a avut o problema.
Ei bine, pentru ca tot mintind, tu ca parinte vei pierde increderea copilului tau.
Eram in Cismigiu acum multi ani, stand pe malul lacului. Pe langa mine, alerga un baietel de vreo 4-5 ani, iar mama lui se tinea dupa el, grijulie. Dupa ce i-a spus si a treia oara sa nu se mai apropie atat de mult de lac, iar copilul a ignorat-o, o aud zicand: “Daca o sa cazi in lac, eu nu ma arunc dupa tine!”.
E ca “plec si te las aici”, doar ca mai rau. Daca tu cazi in lac si eu nu ma arunc dupa tine, inseamna ca nu esti important pentru mine. Si mai inseamna ca atunci cand va avea o problema, el, copilul, va fi singur, pentru ca mama nu se va arunca sa il ajute.
Sunt doar niste cuvinte… dar pot sapa mai adanc decat orice pe lume; sapa in emotiile si in increderea copiilor.
Bine, bine, dar eu cum il iau din parc? – vor spune mamicile.
Sincer? E infinit mai bine sa il iei pe sus si sa il duci acasa, decat sa ii spui ca pleci si il lasi acolo.
Anunta-l cand mai are de stat 10 minute, apoi 5. Da-i acele 5 minute in plus, pe care stiu ca ti le va cere. Apoi explica-i ce se va intampla daca el refuza sa plece. Si aplica. In cazul in care e cooperant, nu uita sa il lauzi excesiv. Daca nu e cooperant, spune-i ca ii intelegi supararea, ca intelegi ce simte, dar nu se mai poate sa stati in parc, insa veti veni si maine. Atat.
Nu esti capabil
Sau “X de ce poate si tu nu?” sau altele asemanatoare.
Un copil incapabil va fi un adult incapabil. Si sunt destul de sigura ca nu iti doresti asta pentru copilul tau.
Asigura-te ca ii dai task-uri pe care le poate indeplini cu succes la varsta lui, iar daca are dificultati, ajuta-l, nu il critica. Ajuta-l chiar daca asta inseamna sa faci tu treaba aia in proportie de 90% si lauda-l ca si cum ar fi facut-o el. Indiferent daca e vorba de stransul jucariilor, facutul patului sau orice altceva ii dai sa faca.
Iar daca a luat o nota proasta la scoala, spune-i ca uneori in viata mai avem si esecuri, ceea ce e absolut normal. Si ca ai incredere in el ca va invata ca sa isi indrepte media si esti acolo sa il ajuti daca are nevoie.
Dar inainte de toate, incearca sa intelegi ca un copil care exceleaza la toate materiile nu e neaparat un copil fericit si nu va fi neaparat un adult realizat profesional. Deci poate de la un punct incolo e ok sa fii mai permisiv cu notele scolare.
Cunosc oameni care erau mediocri in scoala, mai ales de la clasa a cincea incolo (spre exemplu, eu!) dar sunt realizati profesional si mai cunosc oameni care erau stresati sa ia numai 9 si 10 si acum, uitandu-se in spate, nici ei nu considera ca i-ar fi ajutat cu ceva.
In fine, ideea e sa nu compari niciodata copiii intre ei si sa nu ii spui ca un alt copil e mai bun. E copilul tau, deci pentru tine ar trebui sa fie cel mai bun!
Expresii de genul “esti incapabil” ii distrug increderea in el si il fac sa ajunga un adult care le cea mai mica provocare va spune ca nu poate.
Iti dau eu acum motiv de plans
Pe asta am halit-o si eu in copilarie. Replica, adica. Bataia, nu.
Replica asta apare cand copilul e prea sensibil si plange fara motiv. Dar cine stabileste cat de sensibil inseamna prea sensibil si ce motiv e suficient de bun pentru plans?
Pai, parintele. Dar raspunsul ar trebui sa fie: nimeni.
Nimeni nu are dreptul sa iti spuna tie cat de sensibil ai voie sa fii sau ce motive sunt aprobate pentru plans. Chiar daca esti copil.
In cazul in care copil tau plange si ti se pare ca nu are motiv, este petru ca tu nu poti intelege care e motivul. Tu esti adult “călit”, cum se pune. Dar el nu e. Deci nu mai stabili pentru el daca are sau nu suficiente motive sa planga. Daca plange, inseamna ca are.
Cat despre “iti dau eu motiv sa plangi”, adica amenintarea cu bataia, ca asta e, nu am prea multe de zis. Doar ca nu ar trebui sa existe.
Ce sa faci cand copilul plange? Ce ti-ar dori sa faca altii pentru tine cand simti ca iti vine sa plangi; ia-l in brate, spune-i ca va fi bine, ca il intelegi, ca esti acolo. Ofera-i ajutor, nu critica si amenintari.
Valideaza-i sentimentele, ca de aceea suntem o generatie de oameni anxiosi, frustrati si depresivi: pentru ca ai nostri nu au stiut cum sa ne valideze sentimentele. Hai sa fim noi schimbarea pe care vrem sa o vedem in lume.
Cam astea au fost trei lururi pe care sa nu i le spui niciodata copilului tau. Daca vi s-a parut interesant articolul, lasati un like si un commnet, ca sa stiu sa mai abordez subiecte asemanatoare.
In incheiere, vreau sa va spun o poveste amuzanta.
Povestea pernei pentru furie
Pe cand eram eu bona, baietelul in varsta de 3 ani de care aveam grija trecea printr-o perioada de agresivitate, in care orice nu ii convenea, dadea in mine. Am incercat sa ignor problema, in speranta ca e o faza trecatoare, am incercat sa il cert, sa il pedepsesc; nimic nu functiona.
Intr-o zi, am instalat intr-un colt al camerei o perna mare si i-am spus copilului (ii vom zice V) ca atunci cand se simte furios si ar vrea sa ma pocneasca, sa se duca sa bata acea perna. S-a facut ca intelege si m-a expediat scurt, ca avea treaba cu niste lego.
Cateva ore mai tarziu, a venit timpul sa il culc de pranz, chestie care se lasa cu proteste din partea lui zilnic.
Cum i-am luat tableta (dupa ce il anuntasem in prealabil de 3 ori ca mergem la somn si il rugasem sa o inchida) – POC, mare palma peste mana. L-am trimis la perna, a refuzat sa mearga. L-am luat de mana sa mergem impreuna, mi-a mai ars o scatoalca.
Zece minute si cinci scatoalce mai tarziu, eram plina de nervi. M-am dus la perna si am inceput sa o iau la suturi, scotand ceva strigate de batalie intre timp. V. se uita mirat la mine.
“Dar nu am stiu ca si tu esti furioasa uneori!”
“Sunt. Si uneori imi vine sa bat pe cineva. Mai devreme imi venea sa te bat pe tine, dar am ales sa ma duc la perna. Acum ma simt mult mai bine. Vrei sa incerci?”
A incercat si s-a declarat multumit. Iar aia a fost ultima zi in care V. a ridicat mana la mine. Perioada de agresivitate s-a incheiat in acea zi.
Concluziile le trageti voi, dar va dau un hint: nu a fost vorba doar de perna, ci de recunoasterea emotiilor mele si de exemplul dat.
Si inca ceva: si parintii au emotii. Stiu.
Si stiu cum e sa simti ca nu mai poti. Dar mai bine bateti o perna, decat sa le spuneti copiilor vostri cuvinte care vor lasa urme adanci in sufletele lor.
Ramona spune 
De prima ma faceam vinovata cand era mai mica :)) tot asa, dupa multe atentionari, incercari, avertizari etc. ajungeam la eu plec, daca vrei vii daca nu, nu :)) iar pe mamica cu lacul o inteleg cumva pentru ca si eu uneori efectiv nu am stiut cum sa subliniez niste pericole mai bine, gen a avut o perioada in care cand auzea masina, voia sa ii sara in fata.
Pe celelalte doua nu le practic dar le-am simtit, in special pe ultimul, pe care il uram. E super greu, cand ai un copil, chestiile astea ies iar la suprafata. E nevoie de f multa rabdare si timp, f mult timp pe care sa i-l aloci in fiecare zi.
Mi-a plăcut mult articolul, felicitari, Ramona.
LikeLiked by 1 person