Îmi e dor de noi, cei care împleteau clipe infinite
Când ne aveam și ne făceam atâtea jurăminte.
Când nu existau depărtări care să ne înstrăineze
Nici venin în suflet, care să supureze.
Îmi e dor de noi, cei care am fost.
Mi-e dor de noi cei vechi, cei de atunci, înca neapuși;
Doi copii naivi care se ascundeau de lume, nesupuși.
Noi, cei care împleteam încrezători visuri și speranțe
Crezând într-un viitor care să ne înalțe.
Mi-e dor de noi cei încă tineri, necăzuți
Oh, dar eram atât de încrezuți!
Căci tot ce am clădit mai bun în ani și ani
S-a spulberat într-o clipire, distrus de câțiva huligani.
De unde să te iau, de unde să mă iei, de unde să ne luăm înapoi?
De unde să ne adunăm, să fim iarăși “noi”?
E prea târziu, ceasul bate aproape miezul nopții în viață.
Doar o secundă o să-mi mai fie dor de noi, cei tineri și naivi
Apoi, cu un fluturat de aripi, prezentul se va ivi.
Ne vom revedea curând și tu o știi. Vom păși agale în grădina cu crini
Dar ce păcat, căci până atunci, vom fi devenit din nou străini.
Ramona spune 