“Eu pot sa te distrug, daca vreau!”

Nici nu stiu de ce mi-am amintit chestia asta. Mi-a spus-o un sef, la un moment dat. Nu cel din prezent. Cel din prezent e un om super ok. M-a sunat zilnic atunci cand am avut covid, nu ca sa ma intrebe cand reincep munca, ci ca sa ma intrebe daca sunt ok, daca am nevoie de ceva. M-a sunat si ca sa ma intrebe cum se simte cainele, deci tot respectul meu.

Nu, seful de care va spuneam la inceput mi-a fost sef acum vreo patru sau cinci ani. Lucram ca specialist marketing la un magazin online. Biroul era aproape de casa, colegii erau super (majoritatea), salariul era okish, sa zicem ca imi era bine. Asta pana cand managerii au hotarat ca nu pot administra si magazinul online, in conditiile in care aveau patru magazine fizice si se pregateau sa il deschida pe al cincilea. Asa ca au angajat un manager de marketing. Si cum au facut ei, cum l-au ales, ca l-au angajat mai degraba pe pile, decat pe merit.

El parea painea lui Dumnezeu la inceput, pe cuvant. Un om simpatic, ce zambea mult si era deschis catre oricine. Sau cel putin asa se afisa.

Dupa vreo doua luni in care ocupase functia de manager, a inteles ca el nu stie ca faca jobul meu, dar eu il stiu si pe al meu, si pe al lui. Si asta a fost o problema pentru el, caci in mintea lui, il putem inlocui oricand.

Teoretic, puteam. Practic, nu imi doream atata responsabilitate si nu cred ca managerii ar fi renuntat la el. Chiar daca era destul de slab profesional, le era prieten de multi ani.

Dar na, asa e omul cand are multe frustrari si complexe: isi face scenarii in cap. Problema e ca nu a fost suficient sa isi pastreze scenariul in cap, ci a inceput o actiune ampla de a scapa de mine. Eu, naiva, nu am inteles ce se intampla decat mult prea tarziu.

Primul pas a fost sa imi ia din task-uri. “Lasa ca fac eu asta, tu si asa ai multe pe cap.” Am zis multumesc, pentru ca, ce e drept, aveam prea multe pe cap. Dupa aia a inceput sa ma puna sa ii explic cum fac anumite taskuri, pentru ca ulterior sa mi le ia si pe alea. Si am ajuns in punctul in care faceam foarte putine. Ramasesem cu graficele in Photoshop, pe alea nu a putut sa mi le ia ca nu avea habar cum se foloseste Photoshopul si cu partea de strategie.

Am dedicat mai mult timp acestor taskuri, mai ales ca ele oricum necesita mult timp.

Apoi a venit bomba: “Ramona, dar tu ce faci toata ziua, ca nu se vede nimic?”.

I-am spus ce fac. I-am facut si un raport. A zis ca nu am dovezi ca intr-adevar am studiat preturile si ofertele concurentei. Pai pana mea, uita-te in history, daca nu ma crezi. Si mai da-mi taskuri, daca ti se pare ca am prea putine, gen.

‘Nu, ca nu le faci bine.”

Ca sa intelegeti, eu am ridicat site-ul ala, eu am scris 90% din textele de acolo, eu am adus trafic, eu am triplat numarul de comenzi.

Mi-a reprosat apoi ca stau prea mult sa fac un banner. Bine, boss, o sa fac bannere mai simple, ca sa nu imi ia atata timp. Pentru ca ce sa vezi, nu se poate si bine facut, si in 10 minute. Trebuie sa alegi, asa functioneaza.

Apoi s-a intamplat altceva. Un lucru pe care iar nu l-am inteles. Si daca l-as fi inteles, nu ar fi trebui sa il accept in veci.

Langa birou aveam o terasa. Si cum era o toamna tarzie si draguta, s-a gandit el sa mergem acolo sa vorbim. “Lasa, nu-ti mai lua telefonul, ca nu stam mult.”, zice el.

Si vazandu-ma singura, fara aparare, fara macar un telefon cu care sa il inregistrez, fara nimic ce putea sa demonstreze ce s-a petrecut acolo, a inceput sa ma ameninte.

Exact cu cuvintele astea. Apoi a continuat tirada de amenintari: ca ma spune sefei mari, ca o sa ma dea afara, ca nu sunt buna de nimic, ca nu am sanse sa imi gasesc in alta parte etc. Nici nu le mai stiu pe toate, am preferat sa le uit.

Tipul ala care zambea din orice si era super saritor se transformase intr-un jeg de om. Bine, el a fost dintotdeauna asa, dar isi purta bine masca de om ok.

M-a adus pana in punctul in care am izbucnit in lacrimi. Mi se parea super nedrept ce mi se intampla. Si chiar era. Si pur si simplu am clacat. Sincer, ma oftic pentru ca am plans in fata lui, mi se pare ca m-am aratat slaba, dar asta e. Trecutul nu mai poate fi schimbat.

In tot timpul asta, mi-a spus ca managerii firmei stiu ce se intampla. Ma rog, ca nu le-a spus el toate partile naspa, pentru ca vrea sa imi mai dea o sansa.

Bineinteles, a inceput sa imi contorizeze toate tigarile fumate. Ma mir ca nu mi-a calculat pauzele de pipi.

Timpul a trecut si jobul meu iubit s-a transformat intr-un cosmar.

Mai erau cateva zile pana la Black Friday si m-am rugat de el toata ziua sa imi trimita xcelul cu reducerile, ca sa le urc pe site. Raspunsul era acelasi: “da, da, imediat”. Mi le-a trimis cu 15 minute inainte de incheierea programului.

Era clar ca daca ma imbrac si plec am inca o bila neagra. Asa ca am ramas trei sau patru ore peste program, ca sa fac preturile. Problema e ca in curand au plecat toti din firma, iar eu am ramas singura cu el.

Si atunci mi-a fost frica. M-am temut ca va redeschide discutia despre cat de praf sunt eu, sau… mai rau. Nici nu vreti sa stiti ce scenarii aveam si eu in cap.

Nu s-a intamplat nimic. Doar se uita din cand in cand la mine, lung. Poate incerca sa imi transmita “sunt cu ochii pe tine”. Sau poate incerca sa decida ce sa faca. Sau poate a fost doar in capul meu, dar mi-a fost foarte frica. Am rasuflat usurata dupa vreo ora cand a plecat si m-am incuiat singura in firma.

Si atunci, cand am ajuns acasa, plangand, am decis ca asa nu se mai poate. Am inceput sa imi caut alt job si mi-am luat o saptamana de concediu, ca sa iau o pauza de la toxicitatea lui, dar si ca sa ma pot duce la interviuri.

Mi-am gasit in alta parte, mai bine din punct de vedere salarial. Si acolo a fost cu dans, dar va povestesc altadata.

Cand mi-am dat demisia, am sunat-o direct pe sefa mare, nu am mai luat legatura cu el. Si ea a fost socata cand i-am povestit tot ce s-a intamplat.

Am mers la birou ca sa semnez demisia si m-am dus si la managerul general, sa ii spun si lui tot. Nici el nu stia nimic, evident. Nu m-am oprit aici. Le-a chemat pe colege la o tigara si le-am povestit si lor. Am vrut sa ii transmit astfel ca nu mai are nicio putere asupra mea.

Am gresit mult si eu. Trebuia sa ma duc la cei doi manageri de cand el m-a scos afara din firma si m-a amenintat. De fapt, nu trebuia sa ies. Doar ca nu m-am asteptat vreodata la asa ceva si in niciun caz de la el.

V-am spus povestea asta, ca in cazul in care aveti si voi specimene din astea la munca, sa nu faceti greselile mele. Nu iesiti din firma ca sa discutati chestii importante despre job, nu plecati nicaieri fara telefon si raportati orice amenintare, oricat de mica.

Eu am fost fraiera, dar nu inseamna ca trebuie sa fiti si voi la fel. Oricum, nu doresc nimanui sa treaca prin asta, te distruge in primul rand psihic.

Ma alina gandul ca desi am gresit, tot raul a fost spre bine. Nu as fi avut oricum puterea sa port un razboi de genul asta. Si lucrurile s-au aranjat bine pentru mine, pana la urma.

Advertisement